Sunt jurnalist. Sunt în Franța. Îmi întrerup pentru câteva ore concediul de maternitate și scriu din această perspectivă despre subiectul care a captat atât de multă atenție românească. Câteva rânduri despre caricatura care a născut zeci de titluri în presa din România și sute de reacții în social media: o româncă a câștigat Roland Garros-ul și strigă "fier vechi" ținând trofeul deasupra capului. Google m-a ajutat să centralizez în câteva minute opiniile publicațiilor din țară. Plaja e largă. De la "glumă grosolană” la "atac rasist", cu o majoritate covârșitoare care a văzut-o pe Simona Halep ca fiind ținta "ironizată”, "batjocorită”, "jignită” sau "umilită”. N-au fost greu de anticipat reacțiile românilor pe rețelele de socializare, chiar în condițiile în care cu câțiva ani în urmă păreau să empatizeze (cel puțin la nivel de hastag) cu libertatea de exprimare a publicației de satiră, țintă a atacurilor teroriste. Ce-am vrut să aflu a fost opinia unor francezi cu acte în regulă, din tată-n fiu. Am vrut să privesc caricatura celor de la Charlie Hebdo cu ochii lor. Și nu i-am intrebat nimic. Doar le-am trimis imaginea salvată în telefon și am așteptat reacțiile.
Așadar, ce cred francezii? Christian, 45 de ani, un intelectual în costum și cravată, spune că poate înțelege frustrarea unui cititor român. "Cred însă că-n același timp ar trebui să luăm puțină distanță și să gustăm umorul din planul al doilea. Nu e despre români, e despre stereotipurile din societatea franceză. Acesta e de fapt subiectul caricaturii." Îmi amintește cât de emblematică e competiția asta pentru francezi și-mi mai oferă o perspectivă: "Având un român câștigător, asta ne stârnește spiritul de cocoși nebuni, șovinismul împins la extrem și invidia tradusă prin glume proaste la adresa câștigătorului. Așadar e-o glumă ieftină, de duzină, care critică în special atitudinea francezilor care nu știu să piardă.”
Audrey zâmbește. Are 78 de ani. Spune că e o caricatură haioasă, 100% în spiritul celor de la Charlie Hebdo. "Nimeni nu a scăpat nedesenat: musulmani, catolici, francezi, cu toții au avut minutele lor de glorie în paginile revistei. Și au plătit cu viața pentru această atitudine. Pentru francezi libertatea presei este fundamentală așa că să nu fiți surprinși dacă Charlie Hebdo continuă să fie Charlie Hebdo", a concluzionat Audrey privindu-mă blând de după ochelari.
Aurelie îmi dă o definiție a ceea ce reprezintă publicația. Charlie Hebdo nu e mai mult decât "o echipă de intelectuali hipioți și anarhiști", în opinia ei. "Meseria lor este să-și exerseze umorul caustic în orice situație, doar pentru a atrage atenția prin indignare. Așadar, pentru mine nu e nicio surpriză.” Îmi mărturisește că nu i se pare deloc haioasă caricatura pe care o privește, așa cum foarte rar reușește să găsească umor în caricaturile celor de la Charlie Hebdo. Asta în condițiile în care la 32 de ani, Aurelie și-a încheiat mini-discursul cu un alt fel de umor, împăciuitor: "Presonal cred în libertatea presei și mai cred că românii sunt civilizați, așa că nu-mi fac griji că vreun atac terorist cu mingi de tenis ar putea fi pus la cale din acest motiv."
