Mi-a povestit râzând de caserolele pline cu prăjituri pe care le cara în Franța de fiecare dată când se întorcea din Romania și apoi de momentul în care i-a venit ideea salvatoare: aceea de a-și produce propriile prăjituri și de a le astâmpăra și altor români de pe Coasta de Azur dorul de casă și de gusturile cu care au crescut. Mi-am ales din vitrină o savarină. Am savurat-o încet în timp ce Adriana îmi povestea despre esența de rom din România, untul franțuzesc de cea mai bună calitate și încăpățânarea de a nu folosi conservanți ori prafuri magice care se transformă în creme, într-o industrie în care astfel de lucruri au devenit cat se poate de normale.
Rețetele ei românești nu sunt rețetele de astăzi, ci rețetele de acum 20 de ani, când prăjiturile se făceau cu ingrediente simple și proaspete. E mândră ca poate oferi asta comunității românești din Nisa și visează ca într-o zi să-și deschidă propria cofetărie pe Coasta de Azur. Până atunci, prăjiturile ei pot fi cumpărate din magazinele românești de la Nisa iar torturile personalizate pot fi comandate online sau prin telefon.
La finalul întâlnirii noastre, am vrut să-i fac Adrianei o fotografie în laboratorul ei. Am așteptat preț de câteva secunde. Voia să aducă ceva la dreapta ei. Era drapelul nostru arborat cu mândrie în laborator. Am plecat cu o cutie cu prăjituri de casă și o poveste nouă pe care o împărtășesc cu voi: povestea Adrianei, cea care nu putea trăi liniștită în Franța de dorul savarinelor și amandinelor românești.
Cu drag,
Prințesa Polonic
