Scriu aceste rânduri savurând una dintre cele mai smerite prăjituri din câte am gustat vreodată, sfioasă ca o fată mare, simplă şi supusă ca o cenuşăreasă, delicată ca o narcisă de aprilie şi sănătoasă ca o fată de la ţară. Vă mărturisesc că am rumenit-o în cuptor, în semn de protest la adresa biscuiţilor plini de E-uri care îmi cam fac cu ochiul din raft. Meritele gustării rafinate de dimineaţă nu-mi aparţin. Sunt ale bunicii Elvira care mi-a împărtăşit reţeta. Ea frământă aluatul ăsta fraged şi roşcovan (vă explic imediat de unde culoarea) doar în posturile de peste an, pentru că e o prăjitură de post. Dar mie îmi place atât de mult, încât o inventez în tava pentru tarte de câte ori mi se face dor de savoarea de scorţişoară.
Gata, vă dau reţeta şi bucuraţi-vă de plăcinta cu mere a bunicii! Aveţi nevoie de un kilogram şi jumătate de mere, preferabil din livada bunicilor. Le curăţaţi, le daţi prin răzătoare, le rumeniţi uşor în puţin unt topit sau ulei (dacă vreţi să fie de post) şi le aromaţi cu scorţişoară, zahăr şi zahăr vanilinat, presăraţi peste trufaşele astea de mere o mână de griş care să absoarbă umezeala şi e gata ceea ce va deveni partea răcoroasă şi gingaşă a prăjiturii. Toată nebunia cu mere şi scorţişoară se înveleşte într-o plăpumioară de aluat fraged cum nu cred c-aţi mai întâlnit...
Bunica îl face din 12 linguri de ulei, 12 linguri de zahăr, 12 linguri de suc de roşii, o linguriţă de bicarbonat stins cu zeamă de lămâie şi făină cât cuprinde. O plăpumioară de aluat roşcovat dedesubt, şi fâşii suprapuse deasupra astfel încât să obţineţi modelul din fotografii.
Apoi aşteptăm cam 30 de minute cu sufletul la gură lângă uşa cuptorului încins la 180 de grade să vedem cum se rumeneşte minunea care împrăştie miresme şi bucură papilele. Eu o pudrez cu zahăr, o las să se răcească, apoi o răcoresc bine de tot la frigider, după care mă bucur de ea în timp ce scriu aceste rânduri...
Poftă nebună!
